spin

   Mereu am fost o persoană care a avut mintea preocupată de tot ce se întâmplă în jurul meu, lucru pentru care am avut de suferit. Așa au fost circumstanțele din viața mea că au determinat o maturizare mai rapidă, fapt pentru care am și spus DA Domnului încă de la vârsta de 7 ani. De atunci și până acum am mai spus Domnului DA de câteva ori și probabil că voi continua să spun DA până voi încredința fiecare domeniu din viața mea în mâna Celui ce a creat ființa mea.

   De pe la 15 ani am început să nu mă mai simt bine în trupul meu. Deși niciodată nu am avut o greutate peste cât era normal, ochii minții mele vedeau altceva când îndrăzneam să mă uit în oglindă. S-a dat startul la o luptă intensă la nivelul minții mele, care mai târziu a început să se reverse și în exterior. Căutând să mă accept pe mine însămi și crezând că așa voi da bine în fața celor din jur am început să fac abuz de exerciții fizice și să mă alimentez mai puțin. În scurt timp au început să îmi iasă oasele în evidență mult mai mult decât ar fi trebuit. Când mâncam mai mult decât obișnuiam mă simțeam vinovată și mă pedepseam cu mai multe exerciții fizice. Mintea mea era atât de preocupată de asta că în timp am ajuns nici nopțile să nu pot dormi.

   Atunci când mi se părea că sunt bine reluam mâncatul normal, dar în scurt timp de la abuz de exerciții fizice am ajuns la abuz de mâncare iar de aici încolo la o luptă pe care nu o doresc nimănui. Fie făceam abuz de exerciții, fie de mâncare în funcție de ce îmi dicta mintea mea, ochii minții mele. Dacă cântarul îmi arăta o greutate pe care o percepeam bună pentru mine atunci și eu mă vedeam slabă. Dacă mă uitam în oglindă și mi se părea că arat bine iar după mă cântăream și vedeam că m-am îngrășat dintr-o data, în oglindă, ochii minții mele vedeau o față grasă.

  Știam că nu e bine ceea ce fac și modul în care gândeam de aceea lupta la nivelul minții era și mai intensă, dar în toată perioada asta aveam acel fir de credință în Dumnezeu de care mă țineam sau mai bine zis care mă ținea în viață. Eram atât de epuizată psihic la un moment dat încât am cerut Domnului să îmi ia viața pentru că mi se părea că nu mai rezist așa. Nu am avut curajul să îmi iau viața pentru că știam că păcătuiesc înaintea Domnului și că șansa la viața veșnică pentru mine nu ar mai fi fost.

   Am căutat tot felul de metode să ies de aici. A fost o perioadă de disperare încât am citit orice material spiritual care simțeam că m-ar ajuta, am postit, m-am rugat, dar nu am îndrăznit să vorbesc cu nimeni decât cu Domnul. Eram la una din conferințele OraDeo și vorbea Emanuel FEDUR și zicea că în lupta lui el a postit și mă gândeam că eu cum aș putea să postesc având în vedere lupta mea și totuși am făcut-o și pe asta. Am postit postul Esterei. Am postit două săptămâni la rând în fiecare zi până seara. Nimic nu părea să răspundă la problema mea. Mă simțeam rușinată de lupta mea. La un moment dat, știind că urma să merg împreună cu sora mea la o întâlnire unde exista posibilitatea să îmi vorbească Dumnezeu, am zis către Dumnezeu că dacă El crede că e necesar să îmi facă cunoscută problema mea să o facă de cunoscut surorii mele. Dumnezeu în schimb mi-a făcut o surpriză vorbindu-mi. A spus atunci că El nu vrea să mă facă de râs, că nu vrea să descopere chinurile mele și ca îmi va da biruință în timp.

    Ușor am început să mă echilibrez cât de cât în lupta exterioară, însă lupta la nivelul minții mele a continuat. Nu mă simțeam bine în pielea mea. Nu puteam să mă accept. În mintea mea se formaseră niște standarde ale frumuseții pe care nu le puteam ignora. Câțiva ani a durat lupta mea și asta a dezvoltat în mine și alte lucruri precum timiditatea, frica de oameni, de respingere, nesiguranța, complexe, fapt ce a dus la închidere în sine și chiar și în casă.

    Într-una din zile mi se părea că am exagerat cu mâncare și așa mă simțeam de vinovată încât I-am zis Domnului că El a zis că îmi dă biruință iar eu încă mă lupt și că unde îi biruința promisă. În noaptea aceea m-am dus la culcare și am avut un vis care m-a făcut să merg înainte. Am visat că dintr-un nor luminos a început să îmi vorbească Dumnezeu: Eu nu mint și judecata Mea e dreaptă!.

Mi-a dat biruința, dar nu când am vrut eu, ci după ce m-a învățat dependența de El, după ce mi-a deschis ochii să văd cu cine mă lupt. A început să îmi facă ordine în cunoașterea Lui. Adevărul, cunoașterea de Dumnezeu printr-o viață trăită cu El, m-a eliberat! Nu există rețete, metode care trebuiesc urmate pentru a birui în lupta noastră. Calea lui Dumnezeu merge prin ape și nu rămân urme (Ți-ai croit un drum prin mare, o cărare prin apele cele mari, şi nu Ți s-au mai cunoscut urmele. PS 77:19). Fiecare om are drumul lui cu Dumnezeu, înspre Dumnezeu. Am căutat metode și am încercat metode, dar nu asta e răspunsul. Răspunsul constă în căutarea sinceră a lui Dumnezeu și renunțarea la sine pentru a trăi pentru El și El te va învăța ce e de făcut. Mintea mea nu mai poartă războaie acum, jugul meu l-am dat lui Isus și eu am luat jugul Lui și e ferice de mine.

Încă îmi mai trec gânduri adesea prin minte însă acum știu că trebuie să le lovesc și cum să le lovesc încât să zboare departe de mine ca drumul lor înapoi să dureze mai mult. Când iar apar lovitura devine mai puternică și depărtarea mai mare. Sunt învingătoare azi pentru că El m-a făcut învingătoare!

Dumnezeu nu a mințit și trecerea timpului mi-a arătat că judecata Lui cu adevărat e dreaptă. Trecând pe aici m-am îmbrăcat cu o așa disperare de a renunța la sine ca să Îl las pe El să lucreze. Umblând prin valea umbrei morții am învățat că atunci când spui Da lui Isus nu îi spui doar lui Isus Mântuitorul ci și lui Isus Domnul. Când spui Da lui Dumnezeu ca Da-ul tău să fie real înseamnă să accepți că nu mai trebuie să te vezi tu, ci El în tine. Nu mai trăiești tu, ci Hristos trăiește în tine!

Roxana INDRIEȘ

Pace, numele meu este Ioana, și în câteva minute as dori să va împărtășesc cum Dumnezeu a lucrat în viața mea. M-am născut într-o familie de creștini ortodocși, alături de fratele meu, Ionuț, care este mai mare. La vârsta de 1 an, mama mea ne-a părăsit pe toți, iar fiindcă tatăl meu era bolnav, a decis să ne părăsească într-un orfelinat de stat.

La vârsta de 4 ani am fost adoptată de o familie de creștini de la Căminul Felix. Aici am auzit prima dată de cine este Dumnezeu, dar nu L-am cunoscut într-un mod personal, deoarece la vârsta 14 ani viața mea s-a schimbat, tatăl meu biologic murise și astfel au apărut frustrările și întrebările. În scurt timp am ajuns într-un anturaj nepotrivit, unde am început să fumez și să beau alcool și să folosesc droguri de mare risc. Astfel, am ajuns să mă îndepărtez de toată familia mea, să nu mai suport biserica și oamenii din jurul meu, izolându-mă în micul meu anturaj.

La vârsta de 19 ani am plecat de acasă definitiv, având o relație cu un băiat cu o influență puternică în viața mea, el fiind fost dealer de droguri. Relația noastră a durat 1 an și ceva deoarece Harul Lui Dumnezeu a intervenit în viața mea, având milă de mine.

 

Cum a început totul?

Cumnata mea a început să mă cheme la seri de rugăciune, iar mie nu îmi plăcea să merg să văd lumea cum se roagă, dar, de fiecare dată rămâneam la biserica doar ca să ascult predica. Într-o seară de rugăciune, mesajul a fost despre puterea Cuvântului! În următoarea zi mă gândeam cum ar fi dacă m-aș pocăi și ce s-ar întâmpla… În duminica acelui weekend am ajuns acasă și seara am avut un șoc, unde imaginea mea era doar negru și știam că o sa mor atunci (iar în gândul meu am zis: „Doamne, Te rog, nu mă lăsa să mor fără să Te cunosc!”).

După ce am supus cuvintele acestea m-am trezit foarte șocată, am ajuns la spital. Acolo medicii credeau că sunt nebună, acest sentiment ciudat a durat timp de o săptămână, având o săptămână teribilă, credeam că înnebunesc! În acea seară de 8 martie 2017, m-am întâlnit cu liderul de la rugăciune și i-am explicat ce se întâmplă în viața mea. El mi-a spus că am 2 variante: ori mă pocăiesc, ori în scurt timp aveam să îmi pierd mintea! În seara aceea m-am predat Domnului Isus, luând decizia să Îl urmez pe Isus pentru tot restul vieții mele.

Începând cu acea seară, viața mea s-a schimbat extraordinar de mult. Văd și am văzut cum mâna Lui a lucrat și lucrează în viața mea, în fiecare zi! Văd cum promisiunile Lui Dumnezeu se împlinesc în viața mea. Lăudat și Binecuvântat  să Îi fie Numele. Amin!

Ioana HOSU

Am mers într-o tabără creștină cu alți 8 tineri din biserica noastră, am fost două mașini. Într-un timp foarte scurt, vremea s-a schimbat total, devenind mai frig, cerul întunecat, un vânt puternic, după care o ploaie agresivă. Unele dintre corturile tinerilor participanți la tabără au început să fie luate de vânt, copaci înalți de mai mulți metri luați pe sus de vânt, scoși din rădăcină pur și simplu. S-a declanșat imediat o stare de haos, în dreptul unora de disperare chiar.

Cortul mare, unde se ținea programul taberei, a început să se miște din cauza vremii și de aceea, niște tineri băieți m-au solicitat să îi ajut să ținem stâlpii de susținere ai cortului, ca să nu fie urmări mai devastatoare. Am mers să țin stâlpul împreună cu ei, în ciuda vremii, fiind experimentat cu astfel de acțiuni, fiind participant în fiecare vară la măcar o tabără creștină.

Tot ce mai știu e faptul că am mers la ei sa îi ajut, apoi a căzut stâlpul, eu apucând doar sa îmi ridic mâna din reflex, dar stâlpul tot peste mine a căzut, lovindu-mă în mână, iar mai apoi în cap. Lovitura a fost aproape fatală, ajungând la spital și fiind operat pe creier de urgență. Operația a fost de durată, eu având ochelari de vedere, lentilele fiind sparte ajungând în creier, pur și simplu aveam iarbă, pământ, fragmente de oase și cioburile lentilelor imprimate în creier. Am lipsă din scoarța cerebrală, creierul fiind zdrobit serios pe atunci.

După operația de 6 ore și jumătate, doctorul le-a spus alor mei: „l-am operat ca pe fratele meu, că era în America, Germania sau Belgia ori în oricare altă țară mai dezvoltată medical, era operat la fel, operația a fost reușită 100%, dar mai trăiește 2-3 ore, asta dacă mai supraviețuiește atât”, doctorul spunând asta în contextul în care lobii frontali ai creierului îmi erau făcuți plăcintă, el știind gravitatea situației. Nu dau vina pe doctor, departe de mine gândul acesta, din contră, el s-a dovedit a fi o persoană dedicată slujbei sale, mereu făcându-și griji de starea mea și cât am fost în spital, dar și după aceea. El chiar a acceptat intervenția lui Dumnezeu, a știut că de unde am fost nu mă putea scoate altcineva decât Dumnezeu, care e atotputernic!

După câteva zile de spitalizare, după ce am ieșit din comă, medicul a spus că: „dacă, dacă, dacă supraviețuiesc”, o sa fiu ani buni de zile tot în spitale, tot la tratamente. Am stat în spital 17 zile doar, fiind operat și la mâna dreaptă, fiind nevoit să port două tije în mână pentru o perioadă, accidentată, de asemenea, la impactul cu stâlpul de metal. Chiar și medicul ortoped a recunoscut puterea divinității și prezența lui Dumnezeu în dreptul meu.

Cele mai minunate momente au fost cele două, în care medicii care m-au operat, și au acceptat un Dumnezeu viu!

Poate că medicina a spus moarte, poate că cel rău a vrut moarte, poate că a fost cineva care mă considera rău sau o persoană rea, dar, mai presus de toate acestea, Dumnezeu a zis: viață!

Dumnezeu nu a lăsat nicio urmă de suferință sau durere peste mine, chiar ieșind din spital fără vreun tratament special, ieșind pe picioarele mele, desigur asta întâmplându-se doar prin harul Său, prin puterea Sa!

Sunt conștient de intervenția Lui miraculoasă în viața mea, sunt conștient că El are un plan special cu ființa mea cel puțin cât sunt aici pe pământ, de aceea Îi voi da slavă și lauda cuvenită doar Lui!

Flaviu

Sunt un tânăr din Oradea și provocat de această temă a conferinței aș dori să vă spun despre o bătălie care eu am dus-o la nivelul minții.

Pentru mulți dintre voi o să sune diferit însă mă rog să fie o încurajare pentru fiecare suflet care "mă aude".

Bătălia mea a fost de câteva luni de zile, în urmă cu câțiva ani. Abia după ce prin harul Lui am ajuns învingător am fost conștient de faptul că cel rău sădise deja gânduri de-a lungul aniilor.

Pentru mine prețul ar fi fost crucial (viața mea) iar gândul care mă măcina mereu a fost cel de neacceptare (de sine), uneori chiar de cei din jur: printr-o glumă proastă, ironie sau chiar refuz.

La început nu am făcut nimic decât să continui lupta și să îmi reamintesc mereu acele gânduri care într-o zi m-au decis să-mi planific totul: ziua (chiar una special, o logodnă în familie) și locul însă El avea un plan, unul mai măreț cu privire la ființa mea.

Atunci Dumnezeu a ales să-mi vorbească printr-un prieten într-o împrejurare neașteptată (nu știa nimeni, decât eu și Dumnezeu), făcându-mă să înțeleg importanța darului (viața mea), să reușesc să alung orice gând sădit (de: neacceptare, nesiguranță, insuficiență, nevaloare, etc.) în mintea mea.

De atunci sunt conștient de faptul că viața-i un dar primit și chiar dacă avem puterea să-l risipim nu avem acest drept.

Te încurajez să fii sincer cu tine și să vorbești despre bătăliile tale cu un suflet de încredere!

@ 2018 OraDeo