Mereu am fost o persoană care a avut mintea preocupată de tot ce se întâmplă în jurul meu, lucru pentru care am avut de suferit. Așa au fost circumstanțele din viața mea că au determinat o maturizare mai rapidă, fapt pentru care am și spus DA Domnului încă de la vârsta de 7 ani. De atunci și până acum am mai spus Domnului DA de câteva ori și probabil că voi continua să spun DA până voi încredința fiecare domeniu din viața mea în mâna Celui ce a creat ființa mea.
De pe la 15 ani am început să nu mă mai simt bine în trupul meu. Deși niciodată nu am avut o greutate peste cât era normal, ochii minții mele vedeau altceva când îndrăzneam să mă uit în oglindă. S-a dat startul la o luptă intensă la nivelul minții mele, care mai târziu a început să se reverse și în exterior. Căutând să mă accept pe mine însămi și crezând că așa voi da bine în fața celor din jur am început să fac abuz de exerciții fizice și să mă alimentez mai puțin. În scurt timp au început să îmi iasă oasele în evidență mult mai mult decât ar fi trebuit. Când mâncam mai mult decât obișnuiam mă simțeam vinovată și mă pedepseam cu mai multe exerciții fizice. Mintea mea era atât de preocupată de asta că în timp am ajuns nici nopțile să nu pot dormi.
Atunci când mi se părea că sunt bine reluam mâncatul normal, dar în scurt timp de la abuz de exerciții fizice am ajuns la abuz de mâncare iar de aici încolo la o luptă pe care nu o doresc nimănui. Fie făceam abuz de exerciții, fie de mâncare în funcție de ce îmi dicta mintea mea, ochii minții mele. Dacă cântarul îmi arăta o greutate pe care o percepeam bună pentru mine atunci și eu mă vedeam slabă. Dacă mă uitam în oglindă și mi se părea că arat bine iar după mă cântăream și vedeam că m-am îngrășat dintr-o data, în oglindă, ochii minții mele vedeau o față grasă.
Știam că nu e bine ceea ce fac și modul în care gândeam de aceea lupta la nivelul minții era și mai intensă, dar în toată perioada asta aveam acel fir de credință în Dumnezeu de care mă țineam sau mai bine zis care mă ținea în viață. Eram atât de epuizată psihic la un moment dat încât am cerut Domnului să îmi ia viața pentru că mi se părea că nu mai rezist așa. Nu am avut curajul să îmi iau viața pentru că știam că păcătuiesc înaintea Domnului și că șansa la viața veșnică pentru mine nu ar mai fi fost.
Am căutat tot felul de metode să ies de aici. A fost o perioadă de disperare încât am citit orice material spiritual care simțeam că m-ar ajuta, am postit, m-am rugat, dar nu am îndrăznit să vorbesc cu nimeni decât cu Domnul. Eram la una din conferințele OraDeo și vorbea Emanuel FEDUR și zicea că în lupta lui el a postit și mă gândeam că eu cum aș putea să postesc având în vedere lupta mea și totuși am făcut-o și pe asta. Am postit postul Esterei. Am postit două săptămâni la rând în fiecare zi până seara. Nimic nu părea să răspundă la problema mea. Mă simțeam rușinată de lupta mea. La un moment dat, știind că urma să merg împreună cu sora mea la o întâlnire unde exista posibilitatea să îmi vorbească Dumnezeu, am zis către Dumnezeu că dacă El crede că e necesar să îmi facă cunoscută problema mea să o facă de cunoscut surorii mele. Dumnezeu în schimb mi-a făcut o surpriză vorbindu-mi. A spus atunci că El nu vrea să mă facă de râs, că nu vrea să descopere chinurile mele și ca îmi va da biruință în timp.
Ușor am început să mă echilibrez cât de cât în lupta exterioară, însă lupta la nivelul minții mele a continuat. Nu mă simțeam bine în pielea mea. Nu puteam să mă accept. În mintea mea se formaseră niște standarde ale frumuseții pe care nu le puteam ignora. Câțiva ani a durat lupta mea și asta a dezvoltat în mine și alte lucruri precum timiditatea, frica de oameni, de respingere, nesiguranța, complexe, fapt ce a dus la închidere în sine și chiar și în casă.
Într-una din zile mi se părea că am exagerat cu mâncare și așa mă simțeam de vinovată încât I-am zis Domnului că El a zis că îmi dă biruință iar eu încă mă lupt și că unde îi biruința promisă. În noaptea aceea m-am dus la culcare și am avut un vis care m-a făcut să merg înainte. Am visat că dintr-un nor luminos a început să îmi vorbească Dumnezeu: Eu nu mint și judecata Mea e dreaptă!.
Mi-a dat biruința, dar nu când am vrut eu, ci după ce m-a învățat dependența de El, după ce mi-a deschis ochii să văd cu cine mă lupt. A început să îmi facă ordine în cunoașterea Lui. Adevărul, cunoașterea de Dumnezeu printr-o viață trăită cu El, m-a eliberat! Nu există rețete, metode care trebuiesc urmate pentru a birui în lupta noastră. Calea lui Dumnezeu merge prin ape și nu rămân urme (Ți-ai croit un drum prin mare, o cărare prin apele cele mari, şi nu Ți s-au mai cunoscut urmele. PS 77:19). Fiecare om are drumul lui cu Dumnezeu, înspre Dumnezeu. Am căutat metode și am încercat metode, dar nu asta e răspunsul. Răspunsul constă în căutarea sinceră a lui Dumnezeu și renunțarea la sine pentru a trăi pentru El și El te va învăța ce e de făcut. Mintea mea nu mai poartă războaie acum, jugul meu l-am dat lui Isus și eu am luat jugul Lui și e ferice de mine.
Încă îmi mai trec gânduri adesea prin minte însă acum știu că trebuie să le lovesc și cum să le lovesc încât să zboare departe de mine ca drumul lor înapoi să dureze mai mult. Când iar apar lovitura devine mai puternică și depărtarea mai mare. Sunt învingătoare azi pentru că El m-a făcut învingătoare!
Dumnezeu nu a mințit și trecerea timpului mi-a arătat că judecata Lui cu adevărat e dreaptă. Trecând pe aici m-am îmbrăcat cu o așa disperare de a renunța la sine ca să Îl las pe El să lucreze. Umblând prin valea umbrei morții am învățat că atunci când spui Da lui Isus nu îi spui doar lui Isus Mântuitorul ci și lui Isus Domnul. Când spui Da lui Dumnezeu ca Da-ul tău să fie real înseamnă să accepți că nu mai trebuie să te vezi tu, ci El în tine. Nu mai trăiești tu, ci Hristos trăiește în tine!
Roxana INDRIEȘ